 |
|
 |
|
Văsuianca
Junior
Data inscrierii: 11/Noi/2010
Mesaje: 2
Localitate: Constanta
|
|
 |
|
 |
|
 Trimis: 12/11/2010 06:56 Titlul subiectului: POVESTIRI |
 |
|
AMINTIŢI, cu AMINTIRI despre MOARTE
Drumul de-acasă până la grădiniţă, fostul conac al boierului Taşcă, nu era destul de lung, dar pentru noi părea lung - parcă îmi şi aduc aminte cum o trăgeam pe soră-mea – mai mică cu 2 ani decât mine – de mână, cu ploverele pe mână sau târâindu-le prin praful drumului de pământ. Drumul ăsta trecea peste un pod şi apoi de la pod până la grădiniţă - în stânga era porcăria (ferma de porci a CAP-ului), iar în dreapta grădina de legume a CAP-ului - nu erau case pe această vale a Bârzotei. La jumătatea acestui drum (de la pod până la grădiniţă), pe stânga era (încă mai este şi astăzi) un transformator electric. Să fi avut vreo 4-5 ani, eram singură pe drumul ăla, părinţii mei erau mult înainte, în dealul grădiniţei - când am ajuns în dreptul transformatorului a început să pârâie, să trosnească şi de la nivelul firelor au început să sară mulţi pitici albaştri - să nu râzi, aşa a rămas în amintirea mea arderea transformatorului -, iar sperietura şi frica au fost mari. Mult timp nu mi-a ieşit din cap piticii ăia albaştri.
Aveam vreo 7 ani, îndată ce l-au dezgropat pe bunicul din porțiunea mamei (obiceiul dezgropării după 7 ani se respecta pe atunci) - bunic pe care nu l-am recunoscut pentru că a murit în anul în care m-am născut eu - mă şi văd pe marginea gropii uitându-mă speriată cum unchiul Gheorghe şi unchiul Iordache coboară în groapă, ridică capacul la sicriu şi încep să cureţe cu mâinile goale o crustă, au găsit o insignă pe haină şi au luat-o - plânsul şi jelitul bunicii mele, a mamei şi a mătuşilor m-au conceput şi pe mine să plâng, dar mai mult plângeam pentru acel craniu cu orbitele goale - de atunci cred că am căpătat o mare sensibilitate pentru moarte. Am plâns la toţi morţii din sat, chiar dacă îmi erau sau nu rude şi de-a lungul timpului am plâns şi pentru oameni pe care nu i-am știut niciodată, pentru toţi străinii.
Îmi aduc aminte de străbunica, Mărina, născută în 1885 - mama bunicii mele dinspre tată - la care mergeam în vizită şi aveam o bucurie deosebită. Avea în grădină pomi fructiferi de toate felurile şi erau atât de bune, parcă nicicând n-am mai mâncat pere dulci şi zemoase ca cele de la străbunica. O şi văd în faţa ochilor: mică de statură, plinuţă, îmbrăcată cu o cămaşă albă ţărănească, stil ie, cu jupă neagră lungă şi foarte creaţă, stilul fustelor maramureşene şi cu broboadă neagră sau albă pe cap. Stătea la poartă pe un scăunel, iar când ajungeam noi, mergeam în cămăruţa ei din capătul casei... scăunelul ăla cu trei picioare îl plimbam eu în urma alaiului de oameni şi prin toată curtea. Mică fiind mie mi se păreau mulţi, deşi eram eu cu tata, fratele bunicii şi soţia lui - învăţătorii Enache şi Cleopatra (care stăteau în casa acestei străbunici) şi uneori mama.
A murit această străbunică la 86 de ani, în ianuarie 1971, dar nu-mi amintesc înmormântarea ei. Îmi amintesc parastasul de 40 de zile. În curte se făcuse un fel de cameră – un cort – pat, masă, pe pereţi erau covoare ţesute şi haine, multe haine – cam tot ce-i trebuia unui om într-o casă – pentru copii, bărbaţi şi soții - ce trebuiau date de pomană pentru odihna sufletului trecut dincolo. Acolo erau şi 2 rochiţe – albe cu dunguliţe negre – pentru mine şi sora mea, făcute special pentru noi – cum spunea mama se făcuse parastas pentru străbunica şi tot neamul ei, inclusiv copii care nu au mai trăit. Pentru că eu mi-am adus aminte mereu de această străbunică şi am pomenit-o în discuţiile ce aminteau vremurile de demult, mama mi-a spus că lăsase numeroase lucruri pentru noi, îi fuseserăm dragi – scăunelul acela cu trei picioare trebuia să fie al meu, dar nu au mai ajuns niciodată la noi.
Dacă mă uit în urmă, în amintirile mele au rămas oamenii dragi din neamul nostru, oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul vieţii şi pe care i-am îndrăgit… uneori stau şi mă întreb de ce nu au rămas toţi, acum ştiu că nu toţi oamenii sunt buni şi nu toţi merită să ne amintim de ei.
Cealaltă străbunică, Catinca – mama bunicului meu dinspre tată – mi-o amintesc îmbrăcată în negru, acelaşi stil de înbrăcăminte ţărănească din in şi cânepă. În casă cu ea stătea fratele cel mare al bunicului, moş Grigore – fusese comandantul unei unităţi de jandarmi la Ploieşti, iar pe urmă venirea comuniştilor la putere s-a retras în sat şi se ocupa de câţiva stupi de albine – bucuria noastră mierea şi fagurii, alături de un pahar de apă rece. Era un om extrem meticulos moş Grigore, la el am văzut prima dată – şi tare m-am admirabil că l-a dus capul să facă aşa ceva, neştiind că de fapt asemenea lucruri existau în toată omenirea – un mecanism de cules mere sau pere, de pe crengile inalte ale pomului, unde nu se putea ajunge nici cu scara. Trebuia doar îndemânare şi răbdare, iar pomului i se culegeau toate roadele.
A murit străbunica Catinca, avea peste 90 de ani, când eram eu în clasa a 4-a, aveam vreo 9 ani – îmi aduc aminte că eram acolo când, moartă fiind o scăldau, copil curios voiam să văd, dar m-a fugărit bunica cu o jordie – la înmormântare nu am fost, dar am fugit de la şcoală să merg la pomană.
Casele lor se află şi acum în sat – una a fost vândută şi nu am mai intrat acolo după moartea fratelui bunicii, iar cealaltă a fost cumpărată de unul din verii mei de-al doilea, mai mic cu un an decât mine, dar când merg la părinţi sunt prea multe de făcut şi nu prea ajung să mai văd acea casă.
Cea mai impresionantă moarte a fost pentru mine cea a vărului tatălui meu, Cornel, băiatul cel mare al fratelui bunicii dinspre tată, a învăţătorului Enache (despre care vorbeam mai sus). Fata lui nenea Cornel, Carmen, mai mare cu 2 ani decât mine a învăţat la noi în sat clasele I-IV – când eu eram clasa I-a, ea era clasa III-a şi pentru că eram puţini copii în sat se obişnuia ca un învăţător să predea la 2 clase, apoi eu clasa II-a şi ea clasa a IV-a. Părinţii ei locuiau în Brăila, pentru că tatăl ei era colonel (poate maior, nu mă pricep prea bine la gradele militare – şi nici nu-mi bat capul acum – ştiu că avea un grad şi a primit gradul superior postmortem, depinde care este mai mare – pe acela l-a primit postmortem) la unitatea de la Ianca, jud. Brăila. A murit acest văr al tatei în 1979, la 42 de ani – nu se ştie nici acum cum a murit, atunci toată mulțimea şuşotea că a fost împuşcat – şi a fost adus să fie înmormântat la casa părinţilor lui, la noi în sat (casa străbunicii). Aveam 13 ani. Ziua înmormântării lui, în care am văzut pentru întâia dată un pluton de soldaţi cu arme, şi plânsul sughiţat din care nu mă puteam opri, forța cu care m-am agăţat şi străngeam în braţe de unul din stâplii casei şi de unde nu reuşeau să mă dezlipească surorile tatălui meu, ulterior ce am văzut 4 soldaţi încremeniţi, cu armele la piept, în sala casei unde era sicriul şi de unde auzeam ţipetele mamei lui să-i arate băiatul. Sicriul a venit sigilat şi aşa a fost dus la biserică şi la cimitir. Nu l-a mai văzut nimeni pe nenea Cornel.
Apoi la ieşirea din curtea casei, acel pluton soldaţi s-a aliniat aproape gardul casei de peste drum şi au tras 3 rafale în aer, apoi la cimitir după coborârea în groapă.
De-atunci am plâns la înmormântări mai mult decât rudele celui mort. Mama nu ştia cum să facă să mă scoată din aceste stări – îmi spunea că nu toată lumea merită să-i plângi, dar pentru mine moartea era moarte şi atât... aşa a rămas şi acum, doar mai puţine lacrimi, însă durerea o simt cu intensitate.
Când eram în clasa a VIII-a am trăit tragedia vecinilor părinţilor mei. Aveau două fete frumoase – şi acum le consider cele mai frumoase fete din sat. Cea mare, Petruţa, lucra la Bucureşti la Casa Modei, avea 21 de ani, iar vestea că este bolnavă de cancer la sân le-a întunecat zilele părinţilor ei. Când a murit, prietenul surorii ei – designer tot la Casa Modei în Bucureşti, a venit la noi acasă şi i-a cusut la maşină rochia albă pentru înmormîntare.
Apoi am plecat la liceu... morţile apropiaţilor din perioada celor 4 ani de liceu nu le am în amintire... nu am fost acolo.
Am terminat liceul în 1984... nu găseam de lucru. Mă duceau cu vorba, de fapt părinţii mei erau duşi cu vorba, de un activist de partid de la Intreprinderea de Rulmenţi Bârlad (a cărui soţie cerea tot ce se putea cere de la ţară – pui, curcani, porci, etc.), nişte cunoştinţe ale surorii tatălui meu. Prin martie 1985, vărul tatălui meu care era directorul şcolii din sat mi-a dat de lucru – profesor suplinitor desen, muzică şi agricultură la clasele 5-8. Asta până la sfârşitul lunii iunie 1985, când unchiul tatălui meu – moş Vasile a mers cu mine la Bucureşti şi m-a lăsat în grija unei rude de-a lui – nenea Any.
Nenea Any m-a ajutat să mă angajez, lipsit de prea multe pretenţii la AIEA Bucureşti (voi povesti altă dată peripeţiile bucureştilor).
Am primit vestea morţii lui moş Vasile şi am plecat cu nenea Any într-o dimineaţă de primăvară, cândva de Paşti, spre sat. Am ajuns seara târziu, ora 23, mai târziu un mers pe jos de 11 km de la gara T. până în sat – adolescenţa mea a fost un mers continuu pe jos sau cu ocazie, de la gară până acasă şi cunosc fiecare stâncă de pe acest drum. La înmormântare, aşa cum obişnuisem pe toată lumea eu am plâns cel mai tare... a fost să fie mană cerească pentru mine acest plâns... când am ajuns la cimitir eram sfârşită, de fapt aşa ajungeam eu la cimitir, sfârşită – motiv pentru care nu puteam să mai mânânc pomana răposatului. Aşa cum se obişnuieşte pe cimitir se dă colivă la toată lumea... eu am luat un vărf de lingură... la pomană n-am mai fost pentru că am plecat imediat la Bucureşti. La o săptămână de la înmormântare am aflat dintr-o scrisoare de la părinţi că jumătate de sat fuseseră internaţi în spital după înmormântare – coliva fusese făcută din grâu tratat. Fusese un „glumeţ” toată viaţa şi nu putea să plece fără o ultimă „glumă”.
A murit apoi bunica dinspre mamă... am plâns-o pe un drum plin de noroi, în care nu se putea răzbi fără vestitele cizme de latex până la genunchi... drum pe care bunica – simţind moartea şi delirând, îl făcea până la sora mamei cu toate hainele de moarte în braţe.
A urmat bunicul dinspre tată... în 1997, iarna... Eu n-am mai ajuns la înmormântarea lui – a fost înmormântat mai devreme cu o zi decât fusesem anunţată. De-ar fi s-o ascult pe mama... am scutit un plâns sfâşietor.
Bunica dinspre tată a murit la 93 de ani, în 2007 – se mândrea că era de-o vârstă cu Gică Petrescu – văzuse Bucureştiul în adolescenţă şi nu a visat vreodată că îi va trece un drum asfaltat pe la poartă – a avut zile să vadă asfaltul câţiva ani buni, ce trecea prin poarta ei către cimitir. De ce nu am plâns prea mult la înmormântarea ei? A fost o împăcare cu soarta...
... a urmat fratele mamei, nenea Andrei, zis Iuda – mi-am asumat presărarea drumului spre cimitir cu flori, pe sub tractorul pe care a lucrat şi care s-a înpotmolit în poarta cimitirului, dar primarul a ţinut morţiş să-i respecte dorinţa, să ajungă la cimitir cu tractorul lui, acolo l-am plâns pe nea Andrei... şi am revăzut mormintele bunicilor mei dinspre mamă.
Au tot fost morţi care m-au impresioant şi pentru care am plâns – împreună cu colegii de serviciu, mai tineri sau mai puţin tineri, pentru copiii lor, pentru părinţii lor – când asculţi durerea unui om realizezi că alta la fel nu va mai fi şi durerile sunt unice, aşa cum sunt oamenii. Prin natura serviciului eu aflu prima de toate bolile colegilor şi de toate dramele familiilor lor.
Am plâns şi plâng pentru oamenii neamului românesc, pe care am considerat eu că merită să-i plâng...
Moartea oricui mă impresionează şi plâng – dacă aş fi prezentă m-aş epuiza psihic şi fizic – din iubire pentru OAMENII, OAMENI.
Pe mine mă va plânge cineva?
Nu voi şti... decât dacă, într-adevăr există viaţă după moarte.
Eu voi fi impresionată întotdeauna de viaţă şi de moarte...
Văsuianca
Constanţa, 07 noiembrie 2010
_________________
Văsuianca
Ultima modificare efectuata Văsuianca la 13/02/2011 17:29, modificat de 4 ori in total |
|
FAQ 
Mesaje private 
