MATERIAL PENTRU INTRUNIREA DIN 29 OCT. 2010

Cosmin Preda

CHE SARA...

Flaşnetarul trecu, într-o zi, pe lângă un orb care cânta acompaniindu-se la chitară în parcul mare al oraşului. Surprins, se opri să asculte:
"Mama s-ascunde-n grădină şi plânge
când înfloresc cireşii..."
Vocea orbului era atât de frumoasă încât surprindea pe trecători, care se opreau hipnotizaţi, ca la auzul unor armonii nepământene. Flaşnetarul simţi din plin momentele de magie şi studie cu multă atenţie chipul orbului. Obişnuit cu realitatea tranzitorie dintre materialitate şi feeria apariţiilor Ofeliei, spuse în sine: "Nici tu nu eşti de pe aici..."
Orbul cânta şi în cântecul lui era o melancolie care te pătrundea şi nu te lăsa să pleci.
"Plânge mama şi se ascunde pentru ca plânsul să fie numai al ei... Cireşii înfloriţi îşi scutură petalele în părul ei, pe umerii ei, şi-i trimit miresme suave ca s-o mângâie... Plânge mama şi secundele încep să plângă şi ele, încetinind curgerea timpului. Plânge mama şi universul întreg ia act de plânsul ei..." - işi spunea în sine flaşnetarul. Vrăjit de vocea orbului, nu mai era atent la cuvintele cântecului.
- Am să te rog să mă ajuţi să plec de aici! - îi spuse o femeie blondă, cu ochii albaştri si mari. Am un copil mic, care mă aşteaptă. Te rog, scoate-mă de aici!
Îl prinse de braţ pe flaşnetar şi îl privea cu intensitate, apropiindu-şi mult chipul de al lui. Acesta o privi si sesiză rapid contururile perfecte ale chipului ei. Spuse în sine: "Astăzi, perdelele aparenţelor s-au tras la o parte şi nevăzutul distracție feste oamenilor materializându-se în configurații perfecte, cu voci divine..." Vocea femeii era clară şi pură.
- Cu placere. - îi răspunse. Dar va necesită ca amândoi să ne împotrivim magiei. Te rog să pronunţi cuvântul "duritate".
- Duritate! - spuse cu voce hotărâta femeia.
- Se vede că chiar vrei să pleci. - completează el.
- Da, copilul...
- Duritatea să îmbrace gândurile şi simţirea ta. - continuă flaşnetarul. Duritatea este puterea care învinge magia, spulberă cu uşurinţă mrejele periculoase, care ţin prizonier sufletul. Eşti liberă să pleci, dar nu vei uita.
Femeia plecă cu uşurinţă şi cu pasi repezi. Flaşnetarul se miră de sine, neştiind cum i-au venit aceste cuvinte.

Când muzica orbului s-a oprit, ascultătorii au tresărit şi au plecat gânditori, fiecare în drumul lui. Doar flaşnetarul continua să studieze cu luare aminte chipul muzicantului. Acesta îşi îmbrăca cu multă grijă chitara într-o husa albastră, cu fermoar. Ca şi cum ar fi ştiut că este studiat, se întoarse uşor înspre flaşnetar, duse ușor mâna stângă la ochelari şi, cu o mişcare bruscă, îi ridică de pe ochi. Flaşnetarul tresări: ochii muzicantului erau zdravăn fosforescenţi, ca două lumini albe, intense, care s-au aprins în mod neaşteptat. Doar câteva secunde a durat şi, cu aceeaşi mişcare bruscă, ochelarii i-au acoperit din nou ochii.
Muzicantul plecă încet, cu mişcări lente şi controlate, ca un orb... Când a ajuns în locul unde aleea intra în umbra unor castani bătrâni, silueta lui s-a pierdut printre copaci.
"Tot din umbra castanilor ai ieşit. Pe mine nu m-ai putut păcăli, am ştiut cum să-ţi înfrunt magia, doar sunt muzicant ca şi tine..."- gândi flaşnetarul şi zâmbi.
A ieşit din parc şi mergea pe bulevardul principal al oraşului, cu gândul să se oprească la o terasă umbrită, unde trecatorii se retrăgeau din pricina căldurii după-amiezii. Mergea încet şi distrat, neatent la cei care treceau pe lângă el, dar privirea îi fu atrasă de femeia frumoasă pe care o ajutase să iasă din magia muzicantului. Flaşnetarul tresări din nou: prietena ducea de mână un copil ce părea a fi un îngeraş... Avea tenul extraordinar de alb, părul de nuanță aurului, ochii albaştri si foarte mari, iar pe fruntea lui sclipea o steluţă. Părea gânditor şi absent, dar când flaşnetarul se opri să-i salute, chipul lui s-a luminat de un zâmbet cald.
- Exploziile solare sunt de vină! - îi zise femeia. Vigoarea imensă pătrunde în zona misterelor ancestrale şi planurile realitaţii văzute şi nevăzute încep să se confunde. Eşti un om bun, iubirea din sufletul tău te protejeaza de magia cântareţilor cu ochi fosforescenţi, care ies din zonele de umbră... Nu pot să stau multă vreme departe de copil. Dacă trece o oră şi nu-l văd, mă cuprinde un dor imens!

- Mă cheamă Miriam. - îi spuse, la plecare, femeia.
- Domnul să vă binecuvânteze în drumul vostru! - răspunse flaşnetarul şi observă cum, la această urare, chipul copilului s-a luminat de acelaşi zâmbet cald, iar steluţa de pe fruntea lui a sclipit cu putere.
Flaşnetarul nu plecă, ci îi urmări cu atenţie pe cei doi în timp ce se depărtau. "Să văd cum or sa dispară..."- îşi spuse în gând. Când au ieşit din umbra unui tei, cei doi s-au confecționat nevăzuţi ca şi îndată ce lumina mare a zilei i-ar fi absorbit. "Clipa dispariţiei lor e plină de mister, ca şi apariţia... Tocmai în aceste clipe atenţia mea alunecă şi nu pot surprinde corect fenomenul, oricât de mult aş vrea să înţeleg logic cum se petrece." - gândi muzicantul.

Renunţă să se mai oprească la terasă şi se îndreptă, lipsit de să fie decis, către casă. Casa lui se afla la capătul aleii principale a unui parc plin de copaci - o mică pădure. Observă cu surprindere că prin copaci erau înşirate ghirlande de becuri felurit colorate, atât de numeroase cum nu mai văzuse. "La noapte, când se vor aprinde, va fi o feerie!" - gândi. "La noapte, voi ieşi neaparat cu flaşneta. Mi-ar ține bine să dorm câteva ceasuri până atunci..."

Se destepta în lumina mare care îi invadase locuinţa, lumină dată de sumedenia de becuri multicolore, agăţate de crengi, pe care le observase la venirea acasă. Se simţea odihnit şi spera ca sporul de luciditate să-l ajute să fie el însuşi la raportul cu fenomenele stranii, produse de exploziile solare.
Spectacolul luminilor era superb, ghirlandele de becuri se aprindeau şi se stingeau după un anumit aranjament, producând o succesiune năucitoare de senzaţii. "Trebuie să nu mă las vrăjit!" - îşi spuse. "Trebuie să simulez integrarea firească în decor."
Mica pădure a parcului părea invadată de realitatea stranie a unei lumi de basm, în care grandoarea şi frumuseţea culorilor exprima o plenitudine a trăirii de care pământenii sunt străini, dar pe care imaginaţia lor o intuieşte adesea. "Lumea binelui a venit peste noi."- gândi flaşnetarul. Se îndreptă către o alee mai mică, ce se desprindea din aleea principală şi şerpuia printre copaci. Lângă tulpina unui castan bătrân, era o bancă veche pe care îi plăcea să se aşeze când punea în lucru flaşneta. Înainte de a ajunge acolo, trecea pe sub o arcadă înaltă, construită elegant din lemn, al cărei schelet era invadat de plante agăţătoare, cu flori albastre şi albe. Era aleea preferată a îndrăgostiţilor.
Când ajunse lângă arcadă, aceasta nu mai părea a fi din lemn, ci din lumină. Tresări când văzu acolo pe femeia aceea foarte elegantă alături de copilul cu aspect de îngeraş. Amândoi aveau braţele încărcate de flori.
- Bună seara! - spuse muzicantul, părându-i-se că visează.
Copilul zâmbea fascinant.
- La mulţi ani!- îi răspunse femeia. Astăzi e ziua ta!
- A, da... uitasem...
- Florile sunt pentru tine!
- Mulţumesc. Acum stiu, şi nu ştiu de unde ştiu, că florile se vor preface în porumbei când voi o să vă deschideţi braţele.
Într-adevăr, din braţele femeii şi din braţele copilului zburară stoluri mari de porumbei albi, fosforescenţi; s-au înalţat iute deasupra copacilor şi au coborât lin, pierzându-se printre crengile inundate de luminile multicolore.
- Tot spectacolul acesta este pentru tine. Rămâi cu bine, noi vom pleca. - mai spuse soția cu o voce în care vibra ceva tainic.
Flaşnetarul observă, mut de uimire, că ochii copilului erau inundaţi de lacrimi. Simţi cum echilibrul lui sufletesc se frânge în mod dureros, aproape insuportabil, şi putu să îngaime:
- Nu, pentru Dumnezeu, nu! Tu nu ai fost creat pentru a plânge!
Femeia plecă de mână cu copilul, făcură câţiva paşi şi se topiră în lumina feerică a parcului. Cumplit de abătut, flaşnetarul înţelese cât de dureroasă poate să fie vocea amintirii. În tinereţea lui, lăsase în urmă o femeie cu un copil; copilul lui! Înţelese că explozia solară dezlănţuie fenomene stranii, cu neputinţă de a fi controlate, că vitalitatea imensă, degajată de explozie, pătrunde în zonele de umbră ale sufletului, născând tristeţi adânci, ca de sfârşit de lume... Înţelese că lumina scoate totul la iveală, că trecutul nu te iartă, că umbrele lui se pot materializa transfigurate, aducându-ţi în suflet, în ciuda spectacolului de lumini, nostalgii sfâşietoare...
"Trecutul parcă se razbună." - spuse în sine.
Porni trist spre banca veche, pe care se aşeza cănd mânuia flaşneta. Pe o altă bancă, apăru insidios orbul cu chitara îmbrăcată în husă albastră. Tocmai se pregătea să cânte.
- Numai de tine n-am eu chef acum... În numele Stăpânului Mării şi al vântului, îţi poruncesc să dispari!
... Şi cântăreţul cu ochi fosforescenţi dispăru ca prin farmec.
Flaşnetarul se mira de cuvintele lui şi de puterea pe care au avut-o asupra cântăreţului. "N-ai avut timp nici măcar să protestezi." - zise în sine.
Ajunse lângă banca veche, dar, trist şi gânditor, renunţă să se mai aşeze şi-şi continuă drumul către casă. Când ajunse într-un loc în care aleea cotea la stânga, auzi în urma lui vocea superbă a orbului :

Che sara, che sara, che sara,
che sara della mia vita chi lo sa?
so far tutto o forse niente,
da domani si vedra
che sara? Sara quel che sara!...

Privi în urmă şi văzu că pe banca veche stătea cântăreţul. Nu spuse nimic şi-şi văzu de drum. La scurt timp dupa asta, zări ferestrele casei sale, luminate. "Ori am uitat eu să sting lumina, ori cineva a intrat în casă în lipsa mea." - îşi spuse. Uşa de la intrare era larg deschisă şi el avu sentimentul puternic al unei prezenţe familiare. Nu se înşela: în prag apăru Ofelia, vechea lui prietenă, bucuroasă tare că-l vede:
- Pe unde umbli, trubadurule? La mulţi ani!
- Mulţumesc. Merg prin liniştea nopţii. Ştii, sunt nopţi generoase, care îngăduie ca în liniştea lor să se desfăşoare spectacolele feerice ale unei alte realitaţi. Dacă trecutul nu ar avea umbre, astfel de nopţi ar veni ca o binecuvântare pentru suflet, ca o răscumpărare a timpului pierdut... Ma bucur că ai venit. Iar ai ştiut că am nevoie de tine?
- Da. Ştiu că exploziile solare fac ravagii în cei cu un temperament ca al tău. Activitatea cerebrală este viguros stimulată de imensa energie degajată.
- Lasă-mă să te sărut! - îi zise flaşnetarul şi o îmbrăţişă. Cum ai călătorit?
- Bine. Am venit cu Intercity. Nici nu ştiu când a trecut timpul; tot drumul m-am gândit la tine şi la surpriza pe care am să ţi-o fac.
Intrară în casă şi flaşnetarul se bucură că cina era pregatită şi că masa era frumos ornată, aşa cum numai ea ştia s-o facă. Pe masă erau aprinse lumânări colorate.
- Oniricul îmi invadează viaţa de multe ori, şi nu mă pot opune... - spuse el gânditor. Parcă nişte energii ciudate s-ar juca cu simţurile mele. Încerc să-mi explic logic ce se întâmplă şi nu reuşesc... dar sunt aproape de a înţelege, nu mai este mult... Ştiu că un rol va avea în asta Stăpânul Mării şi al vântului...
- Cine?! - se miră femeia.
- O, da, tu nu ştii... Poate că îţi voi povesti.
- Tu nu reprezinţi un caz. În munca mea de psiholog, am întâlnit cazuri complicate şi bizare. Tu trebuie să te exteriorizezi într-un fel, numai aşa te poţi elibera de tensiunile trăirilor tale. De ce nu scrii, de pildă?
- Să ştii că m-am gândit la asta...

Prin fereastra deschisă, se auzea vocea splendidă a cântăreţului cu ochi fosforescenţi:

Paese mio che stai sulla collina,
disteso come un vecchio addormentato
la noia, l'abbandono, il niente
son la tua malattia...

Paese mio ti lascio, io vado via! - îngână flaşnetarul.

- Frumoasă voce are tânărul. - constată Ofelia.
- Care tânăr? - întrebă, curios, flaşnetarul.
- Tânărul frumos, care cântă la terasa de alături. L-am văzut când veneam.
Un surâs dureros se aşternu ca o grimasă pe faţa flaşnetarului. Se ridică şi privi parcul prin fereastra deschisă: nici urmă din peisajul de basm! Îşi dădu seama că totul s-a petrecut în timp ce el dormise pe vechea bancă din lemn...

	Pagina de start a forumului Poesis Moldaviae.MyForum.ro -> CENACLUL LITERAR "POESIS MOLDAVIAE"	Ora este GMT + 2 ore
Pagina 1 din 1